Eu nu sunt capabila sa te pastrez. N-as rezista presiunii si distantei. Nu m-as putea pierde-ntr-o visare continua.
Nu pot sa-mi acord doar cateva zile de fericire pentru care sa platesc pretul singuratatii
pentru alte cateva zeci. Nu ma pot tortura asa. Nu vreau sa fiu un pom care infloreste doar cand e anotimpul, vreau sa-nfloresc tot timpul, nu vreau sa ma ofilesc de dor si de tortura singuratatii. Sunt constienta de egoismul meu. Dar la fel de bine constientizez ca noi ne-am schimbat, ne-am transformat. Simtim la fel dar suntem altii. Perioada aceea a trecut iar noi ca sa o acceptam ne vom calca-n picioare trairile, vom scutura capul iar visele vor cadea ca frunzele uscate toamna. Vom topi dorinta, gestul, trairea la fel cum se topeste ceara din lumanare. Ne vom transpune intr-un alt context ne vom alege drumurile si le vom urma fara a intoarce capul.
Ne vom pastra in amintire, ne vom lasa dizolvati de distanta, vom lasa UITAREA sa ne invaluie.
Mi-ar placea ca lumea sa se intoarca pe dos. Iti poti imagina cum ar fi? Un haos… o dezordine facuta din prea multa ordine.
Si EU as fi pe dos. Ratiunea ar trona in locul sufletului iar sufletul s-ar aseza cuminte-n locul ratiunii.
Cum ar fi sa reactionam toti pe dos? Ti-as spune oare acum ca nu imi pasa? Ca m-ai plictisit?
Sau poate de asta data m-as lasa umilita. Si poate ti-as permite sa faci tot ce poftesti.
Dar sunt convinsa ca de data asta as da eu frau liber dorintei. Asa tu ai fi cel care porneste cearta fara a masca gelozia.
Fiind totul pe dos mi-ai cere sa am grija de mine mi-ai spune ca ti-e dor si ca vrei sa ma strangi in brate.
Mi-ai cere sa raman. Sa ma asez langa tine in pat, sa fim laolalta imparasindu-ne imboldurile erotice.
Eu plictisita ti-as spune ca n-am chef.
Tu ti-ai exprimi dorinta: ai vrea sa ma saruti,te apropii sa-mi simti mirosul pielii sa ma dezmierzi.
Dar eu as vrea sa pleci, n-am chef de dulcegariile astea acum.
Stiu ca nu-ti pasa. Imi dau seama de asta prin gesturile pe care le faci. Incerci sa te abtii, sa te controlezi dar ele, faptele te tradeaza.
Vrei sa o iei incet, sa nu ma doara (cel putin nu atat de tare)… incerci sa-mi spui incetul cu incetul ca ceva nu merge. Chimia dintre noi dispare, se stinge. Dar tu esti un las. Astepti sa fiu eu cea care renunta. Esti incapabil sa spui macar odata adevarul.
Imi dau seama de ceea ce se intampla. E trist ca realizez si ma simt neputincioasa. Ma simt legata d maini. Sunt pusa-n fata faptului fara drept de apel. Fara dreptul la replica. Parca-i prea crud sa fie realitate. Imi pare un scenariu rupt dintr-un film sadic.
Vreau sa renunt. Trebuie sa renunt. Dar ne leaga prea multe. De tine ma leaga amintiri. De fapt orice imi trezeste aminiri cu si despre tine.
N-as vrea sa ma doara. Nu vreau sa renunt asa usor, dar sunt constienta ca odata reaprinsa flacara nu va mai arde la fel.
Asta e legea vietii. Orice inceput are si un sfarsit, care poate fi fericit sau nefericit, in functie de cum ni-l creeam noi.
Ne plimbam de mana pe aleile intortocheate. Incepeam un drum nou, necunoscut pentru amandoi. Eram doar noi si luna si pistruii ei. Uneori ne opream la un colt de strada si ne contopeam intr-un sarut. Simteam milioane de batai de fluturi in stomac in fiecare secunda.
Ma tineai strans d mana. Si mereu ma plangeam ca mi-e frig. Ne certam din orice nimic, iar in urmatorul minut ca sa tac imi astupai gura cu un sarut. Jucai mereu rolul indiferentului si nu recunosteai nici in ruptul capului ca am dreptate, ca tocmai tu ai putea sa fii gelos candva.
Timpul trecea repede… poate prea repede. Ne aduceam aminte de toate intamplarile prin care am trecut impreuna - doar ca intr-o alta postura. Radeam si faceam mereu glume unul pe seama altuia. Ne placea sa ne enervam reciproc. De fapt asta era si farmecul… eram atat de diferiti dar totusi atat de atrasi unul de celalalt. Nu era vorba de o atractie superficiala sau adolescentina… era vorba doar de un gram de afectiune si o dorinta acuta de a scapa d singuratate.
Fara explicatii. Sunt dezgustata de ele. Pentru mine faptele conteaza. NU incerca sa minti, acum nu mai ai de ce! Nu da vina pe mine. Pastreaza macar o farama din caracterul pe care sustii ca il ai.
Teatrul asta prost s-a terminat inainte sa apuce sa inceapa cu adevarat. Probabil sunt vinovata si eu de vreme ce m-am lasat purtata-n piesa asta in speranta ca va iesi ceva 
demn de admirat.
Acum privind din cealalta extrema imi dau seama ca m-am amagit. Tu nu ai putea sa te schimbi in vreun fel, iar eu nu as putea decadea atat de mult doar ca sa-ti fac tie pe plac. Macar ti-am demonstrat (si mi-am demonstrat) ca nu sunt de piatra, ca sunt momente desii rare in care imi pasa. Asta a fost unul din momentele alea, in piesa asta eu am jucat rolul naivei iar tu al cinicului.
Teatrul ar fi putut continua, doar ca in scena au aparut si alte personaje, si trandafiri, muzica si fum, coniac si bere, si gesturi necontrolate si cuvinte spuse la betie.
Apoi s-a sfarsit. Ultima scena a fost dureroasa pentru amandoi. Pentru mine pentru ca am incheiat un capitol proaspat inceput in care mi-am creat iluzii, pentru tine? Probabil doar descoperirea ca nu esti un atat de bun actor pe cum credeai.
« Insemnarile anterioare
pentru alte cateva zeci. Nu ma pot tortura asa. Nu vreau sa fiu un pom care infloreste doar cand e anotimpul, vreau sa-nfloresc tot timpul, nu vreau sa ma ofilesc de dor si de tortura singuratatii. Sunt constienta de egoismul meu. Dar la fel de bine constientizez ca noi ne-am schimbat, ne-am transformat. Simtim la fel dar suntem altii. Perioada aceea a trecut iar noi ca sa o acceptam ne vom calca-n picioare trairile, vom scutura capul iar visele vor cadea ca frunzele uscate toamna. Vom topi dorinta, gestul, trairea la fel cum se topeste ceara din lumanare. Ne vom transpune intr-un alt context ne vom alege drumurile si le vom urma fara a intoarce capul.
