Renastere
N-a fost sa fie nici de aceasta data. Si-a dorit si a renascut din propria-i cenusa. Dar din nou s-a lovit de josnicia celorlalti.
A renascut visand ca de data asta va ploua cu zambete.
A vrut sa dea tot ce-i mai bun, sa demonstreze ca-i pasa. Sa imparta zambete celorlati, sa fie fericita.
Mereu si-a dorit sa fie inconjurata de oameni, de prieteni sa stie, sa afle, sa cunoasca. Sa se simta mereu utila si sa evolueze mereu. Sa fie iubita.
Caci ea i-a iubit pe toti in egala masura, pe toti la fel de mult si pe fiecare-n parte intr-un mod special. Le-a iubit felul de a fi, calitatile dar si defectele. Le-a admirat si a fascinat-o felul de a fi, gesturile, ticurile lor.
Dar ei oamenii n-au stiut sa aprecieze. Au dezamagito. Au facut-o din nou cu aceeasi ticalosie. I-au ucis sufletul inca o data.
Atunci a preferat sa devina o parte abstracta a lumii. Sa devina o umbra, o fantoma uitata-n timp, un ideal de neatins.
Inainte sa plece si-a golit sertarele sufletului de orice gand. A privit in camera goala revazandu-si amintirile ca niste tablouri agatate parsiv pe pereti.
Apoi si-a indreptat privirea spre geam. De data asta cerul nu mai zambea. Ploua cu lacrimi.
A trantit usa-n urma ei… a plecat definitiv, iar singura ei legatura cu viata, singura cale de a se mai intoarce vreodata - cenusa - a fost si ea spulberata de furtuna de lacrimi de afara.