Stiu ca nu-ti pasa. Imi dau seama de asta prin gesturile pe care le faci. Incerci sa te abtii, sa te controlezi dar ele, faptele te tradeaza.
Vrei sa o iei incet, sa nu ma doara (cel putin nu atat de tare)… incerci sa-mi spui incetul cu incetul ca ceva nu merge. Chimia dintre noi dispare, se stinge. Dar tu esti un las. Astepti sa fiu eu cea care renunta. Esti incapabil sa spui macar odata adevarul.
Imi dau seama de ceea ce se intampla. E trist ca realizez si ma simt neputincioasa. Ma simt legata d maini. Sunt pusa-n fata faptului fara drept de apel. Fara dreptul la replica. Parca-i prea crud sa fie realitate. Imi pare un scenariu rupt dintr-un film sadic.
Vreau sa renunt. Trebuie sa renunt. Dar ne leaga prea multe. De tine ma leaga amintiri. De fapt orice imi trezeste aminiri cu si despre tine.
N-as vrea sa ma doara. Nu vreau sa renunt asa usor, dar sunt constienta ca odata reaprinsa flacara nu va mai arde la fel.
Asta e legea vietii. Orice inceput are si un sfarsit, care poate fi fericit sau nefericit, in functie de cum ni-l creeam noi.
In momentul asta mi-as putea compara viata cu un castel de nisip. Nu atat viata-n general cat psihicul. La prima bataie de vant sau la prima neatentie - primul pas gresit castelul, cu greu ridicat s-ar putea prabusi. Scutul care ma apara impotriva lumii incepe sa dispara incet, incet si din nou acele ganduri care nu-si au rostul si care au efecte negative asupra mea incep sa-si faca aparitia, sa se strecoare usor aducandu-ma din nou intr-o stare oarecum depresiva.
Privindu-ma in oglinda observ ca fatza mea, fara toate tertipurile gen pudra, rimel, corector, imi reflecta starea interioara. Sunt din ce in ce mai obosita atat fizic si psihic. Sunt stresata, am tendinte de izolare si-mi petrec majoritatea timpului evitand realitatea, adancindu-ma in lectura-in carti, care in momentul de fata datorita negativismului, din interior, in afara de placerea momentului par sa nu-mi aduca si alte satisfactii mintale.
Incep sa devin irascibila, sa recurg la diverse subterfugii pentru a fi lasata in pace. In ciuda faptului ca in momentele astea nu prea pot fi sociabila incerc sa-mi ascund, sa-mi maschez depresia, vulnerabilitatea pishica razand, glumind si zambind fortat deoarece nu-mi permit sa acord nimanui satisfactia de a ma vedea la pamant.
Scris in
Life on February 26th, 2008 |
Niciun Comentariu »
E 4 dimineata. Momentan sufar de insomnie. In pijamale, stau asezata in fata monitorului in speranta ca voi putea scrie ceva inteligent de vreme ce creierul meu refuza sa doarma. De fapt pana si el e obosit. Nu e vorba doar de oboseala fizica cauzata de inca o noapte pieduta-ntr-o invalmasala de fum, muzica si miros intepator de bautura tare.
E obosit si el dar refuza sa doarma. E agitat. Probabil din cauza excesului de energizante menite sa ma tina treaza si sa imi dea energia necesara pentru a suporta ingramadeala si infernul ala zgomotos. Acum e momentul razbunarii: imi transmite o acuta oboseala fizica, aproape dureroasa ganduri si amintiri de mult uitate si-o minte obosita odata cu ele.
Dar hey, de ce faci asta? De vreme ce tu-mi trimiti mereu ratiunea ca partener oriunde m-as afla, si-n orice context as fi, de ce naiba imi reprosezi ca nu ma distrez? Tu esti singurul vinovat! Tu care nu imi permiti sa traiesc clipa, sa o simt, sa ma las dusa de val. Mereu trebuie sa fi acolo sa ma faci sa cobor cu picioarele pe pamant inainte sa fi urcat, sa-mi amintesti ca nu-i etic sau ca nu-i bine.
Gata! Pentru cateva momente opreste-te. Inchide ochii prefate ca dormi, prefate ca esti ocupat sau ca pur si simplu e bine ce urmeaza sa fac! Mai lasa-ma sa traiesc si eu placerea momentului!
Scris in
Life on February 24th, 2008 |
Niciun Comentariu »
Nu mai suport oamenii. Nu mai suport sa port o conversatie, sa vad pe cineva. Vreau doar o portita de scapare. O portita prin care sa pot evada in lumea mea. Acolo exist doar eu si cartile. Iar uneori cnd ma dor ochii sau ma plictisesc fac o pauza. Atunci ma uit pe geam si vad oameni. Mii de oameni care poatra conversatii aprinse. Mii de oameni care trebuie sa depaseasca anumite situatii. Aici in lumea mea eu nu fac parte dintre ei.
Aici ei sunt actorii pe scena de teatru creata de mine iar eu sunt spectatorul. Ma multumesc sa-i privesc si sa-i analizez. Deocamdata ma multumesc sa invat din greselile lor. Asta pentru ca nu mai am curajul sa le fac si sa invat din ale mele.
Scris in
Life on February 20th, 2008 |
Niciun Comentariu »
Ne plimbam de mana pe aleile intortocheate. Incepeam un drum nou, necunoscut pentru amandoi. Eram doar noi si luna si pistruii ei. Uneori ne opream la un colt de strada si ne contopeam intr-un sarut. Simteam milioane de batai de fluturi in stomac in fiecare secunda.
Ma tineai strans d mana. Si mereu ma plangeam ca mi-e frig. Ne certam din orice nimic, iar in urmatorul minut ca sa tac imi astupai gura cu un sarut. Jucai mereu rolul indiferentului si nu recunosteai nici in ruptul capului ca am dreptate, ca tocmai tu ai putea sa fii gelos candva.
Timpul trecea repede… poate prea repede. Ne aduceam aminte de toate intamplarile prin care am trecut impreuna - doar ca intr-o alta postura. Radeam si faceam mereu glume unul pe seama altuia. Ne placea sa ne enervam reciproc. De fapt asta era si farmecul… eram atat de diferiti dar totusi atat de atrasi unul de celalalt. Nu era vorba de o atractie superficiala sau adolescentina… era vorba doar de un gram de afectiune si o dorinta acuta de a scapa d singuratate.
« Insemnarile anterioare
