Ca viata nu e mereu cum ai vrea sa fie o stiu de multa vreme. Da parca m-am saturat sa ma invart in acelasi cerc vicios mereu. Nimeni nu face nimic ca sa-i fie mai bine. Nimeni nu vrea sa invete nimic sau sa isi depaseasca nivelul de cultura. Singurul mod in care vor sa evolueze e doar partea materiala la care se adauga atentia excesiva acordata vestimentatiei si incercarea de a deveni cat mai popular.
Hey oameni buni! Opriti-va! In definitiv nu asta ne defineste ca oameni… ci felul nostru de a fi: tocanita aia formata din suflet si ratiune, ceea ce stim, cum gandim, cum ne exprimam, cum ne comportam intr-o societate.
E adevarat societatea in care traim ne face sa fim limitiati. Poate am impresia asta din cauza faptului ca locuiesc intr-un oras mic care se pare, nu-i in stare sa depaseasca mentalitatea comunista, conservatoare. Aici pentru orice lucru iesit din comun esti judecat. Cel mai dureros e, ca atunci cand vrei sa evoluezi, sa fii cineva, esti deja catalogat drept un ciudat neintegrat sau infumurat! Da stati un pic… opriti-va! Fiecare are dreptul sa-si dezvolte propria modalitate de a gandi nu trebuie sa preia gandirea turmei, fiecare are propriile obiceiuri, tabieturi.
Sunt satula sa mi se spuna ce sa fac. Sau sa mi se spuna cum sa fiu, sau sa ma comport la fel ca restul! Eu nu sunt restul! Sunt EU si atat!
Modul in care ma comport - atat timp cat ii respect pe cei din jur si mai ales manierele acestei societati nu trebuie sa fie un motiv de barfa pentru nimeni. Toti se grabesc sa-mi dea sfaturi, sa ma modeleze sa-mi impuna ceva. Voi chiar nu vedeti ca nu ma intereseaza? Nu vreau sa fiu ca voi, nu vreau sa gandesc ca voi! Refuz sa fac parte din turma! Prefer sa fiu oaia neagra, prefer sa fiu considerata in continuare o ciudata, singuratica, in asteptarea perfectiunii intruchipate decat sa renunt la valorile mele!
Scris in
Life on March 9th, 2008 |
2 Comentarii »
Cred ca am ajuns int-un punct culminant al povestii. Viata mea e un ghiveci cu de toate iar gandurile care mai de care mai diferite, alearga prin capuul meu fara a gasi un punct comun.
Desii sunt intr-un moment de impas, acum e momentul sa iau decizii sa hotarasc ce vreau sa fac in continuare.
Chiar daca viata mea aluneca usor catre prapastie… chiar daca am tendinta sa ma las dominata de resentimente sa fiu ranchiunoasa, chiar daca relatia mea cu cei din jur - parintii colegii prietenii nu e una tocmai amiabila-n momentul acesta, nu-mi voi incalca principiile. Voi continua sa cred ca pentru cineva pe undeva chiar prezint interes, ca cuiva ii trezesc admiratie, ca cineva va fi fascinat intr-un moment din viata de personalitatea mea. Cineva ma va accepta exact asa cum sunt fara a dori sa ma schimb in vreun fel.
In ciuda a tot ce se-ntampla in viata mea in acest moment… sunt convinsa ca am o personalitate bine conturata si o imagine nu foarte proasta in fatza celorlalti.
Scris in
Life on March 2nd, 2008 |
Niciun Comentariu »
In momentul asta mi-as putea compara viata cu un castel de nisip. Nu atat viata-n general cat psihicul. La prima bataie de vant sau la prima neatentie - primul pas gresit castelul, cu greu ridicat s-ar putea prabusi. Scutul care ma apara impotriva lumii incepe sa dispara incet, incet si din nou acele ganduri care nu-si au rostul si care au efecte negative asupra mea incep sa-si faca aparitia, sa se strecoare usor aducandu-ma din nou intr-o stare oarecum depresiva.
Privindu-ma in oglinda observ ca fatza mea, fara toate tertipurile gen pudra, rimel, corector, imi reflecta starea interioara. Sunt din ce in ce mai obosita atat fizic si psihic. Sunt stresata, am tendinte de izolare si-mi petrec majoritatea timpului evitand realitatea, adancindu-ma in lectura-in carti, care in momentul de fata datorita negativismului, din interior, in afara de placerea momentului par sa nu-mi aduca si alte satisfactii mintale.
Incep sa devin irascibila, sa recurg la diverse subterfugii pentru a fi lasata in pace. In ciuda faptului ca in momentele astea nu prea pot fi sociabila incerc sa-mi ascund, sa-mi maschez depresia, vulnerabilitatea pishica razand, glumind si zambind fortat deoarece nu-mi permit sa acord nimanui satisfactia de a ma vedea la pamant.
Scris in
Life on February 26th, 2008 |
Niciun Comentariu »
E 4 dimineata. Momentan sufar de insomnie. In pijamale, stau asezata in fata monitorului in speranta ca voi putea scrie ceva inteligent de vreme ce creierul meu refuza sa doarma. De fapt pana si el e obosit. Nu e vorba doar de oboseala fizica cauzata de inca o noapte pieduta-ntr-o invalmasala de fum, muzica si miros intepator de bautura tare.
E obosit si el dar refuza sa doarma. E agitat. Probabil din cauza excesului de energizante menite sa ma tina treaza si sa imi dea energia necesara pentru a suporta ingramadeala si infernul ala zgomotos. Acum e momentul razbunarii: imi transmite o acuta oboseala fizica, aproape dureroasa ganduri si amintiri de mult uitate si-o minte obosita odata cu ele.
Dar hey, de ce faci asta? De vreme ce tu-mi trimiti mereu ratiunea ca partener oriunde m-as afla, si-n orice context as fi, de ce naiba imi reprosezi ca nu ma distrez? Tu esti singurul vinovat! Tu care nu imi permiti sa traiesc clipa, sa o simt, sa ma las dusa de val. Mereu trebuie sa fi acolo sa ma faci sa cobor cu picioarele pe pamant inainte sa fi urcat, sa-mi amintesti ca nu-i etic sau ca nu-i bine.
Gata! Pentru cateva momente opreste-te. Inchide ochii prefate ca dormi, prefate ca esti ocupat sau ca pur si simplu e bine ce urmeaza sa fac! Mai lasa-ma sa traiesc si eu placerea momentului!
Scris in
Life on February 24th, 2008 |
Niciun Comentariu »
Nu mai suport oamenii. Nu mai suport sa port o conversatie, sa vad pe cineva. Vreau doar o portita de scapare. O portita prin care sa pot evada in lumea mea. Acolo exist doar eu si cartile. Iar uneori cnd ma dor ochii sau ma plictisesc fac o pauza. Atunci ma uit pe geam si vad oameni. Mii de oameni care poatra conversatii aprinse. Mii de oameni care trebuie sa depaseasca anumite situatii. Aici in lumea mea eu nu fac parte dintre ei.
Aici ei sunt actorii pe scena de teatru creata de mine iar eu sunt spectatorul. Ma multumesc sa-i privesc si sa-i analizez. Deocamdata ma multumesc sa invat din greselile lor. Asta pentru ca nu mai am curajul sa le fac si sa invat din ale mele.
Scris in
Life on February 20th, 2008 |
Niciun Comentariu »
« Insemnarile anterioare Insemnarile urmatoare »
