Se pare ca azi e ziua parerilor de rau. Sunt convinsa ca si vremea asta aiurea si peisajul nu tocmai placut mi-au influentat starea de spirit.
Imi pare rau ca n-am vrut sa accept provocarea, imi pare rau ca nu te-am acceptat imi pare rau ca v-am pierdut. Stiu ca nu pot schimba nimic… stiu ca puzzle-ul putea sa fie total diferit daca nu alegeam raspunsul negativ de fiecare data. NU NU NU mereu acelasi raspuns rece menit sa-i raneasca pe ceilalti. Raspunsul ala pe care-l daruiam cu cea mai senina fatza dar nu realizam ca nimeni nu isi dorea cadoul asta.
Recunosc nu eram sincera - sunt ferm convinsa ca-mi doream exact opusul dar vroiam sa ma feresc de suferinte care-mi pareau inutile, aveam impresia mereu ca merit altceva, ca trebuie sa caut ceva mai mult, ca era o pierdere de vreme.
Daca nu exista atata negativism, daca nu eram atat de sceptica probabil lucrurile ar fi stat cu totul diferit. Cu siguranta asa invatam sa traiesc momentul, sa nu fug de realitate, de raspundere.
Privindu-ma acum realizez ca am devenit o persoana cu diverse cunostiinte fara prea multe experiente proprii din cauza faptului ca m-am limitat sa invat din experientele altora.
Puzzle-ul care trebuia creat era colorat si avea imagina veseliei a optimismului si a fericirii. In schimb ceea ce a iesit acum este doar un puzzle cu bucati lipsa fara strop de culoare care pare a avea sarcina sa-ti trezeasca o stare de tristete apasatoare amestecata cu dorinta de visare si singuratate.
Imi pare rau sa o recunosc dar puzzle-ul asta incomplet imi reprezinta viata si alegerile facute si nebunia mea si izloarea… pentru ce-a fost cu siguranta-i prea tarziu - nu mai pot decat spera ca nu o sa-mi repet greselile si ca o sa gandesc pozitiv asupra a tot ce va fi.
Momentan sunt nevoita sa ma impac cu singuratatea si sa astept clipa in care voi fi pusa din nou in situatia de a alege. Nu -mi ramane decat sa sper ca atunci voi zambi si voi raspunde pozitiv.
Scris in
Life on March 11th, 2008 |
Niciun Comentariu »
N-a fost sa fie nici de aceasta data. Si-a dorit si a renascut din propria-i cenusa. Dar din nou s-a lovit de josnicia celorlalti.
A renascut visand ca de data asta va ploua cu zambete.
A vrut sa dea tot ce-i mai bun, sa demonstreze ca-i pasa. Sa imparta zambete celorlati, sa fie fericita.
Mereu si-a dorit sa fie inconjurata de oameni, de prieteni sa stie, sa afle, sa cunoasca. Sa se simta mereu utila si sa evolueze mereu. Sa fie iubita.
Caci ea i-a iubit pe toti in egala masura, pe toti la fel de mult si pe fiecare-n parte intr-un mod special. Le-a iubit felul de a fi, calitatile dar si defectele. Le-a admirat si a fascinat-o felul de a fi, gesturile, ticurile lor.
Dar ei oamenii n-au stiut sa aprecieze. Au dezamagito. Au facut-o din nou cu aceeasi ticalosie. I-au ucis sufletul inca o data.
Atunci a preferat sa devina o parte abstracta a lumii. Sa devina o umbra, o fantoma uitata-n timp, un ideal de neatins.
Inainte sa plece si-a golit sertarele sufletului de orice gand. A privit in camera goala revazandu-si amintirile ca niste tablouri agatate parsiv pe pereti.
Apoi si-a indreptat privirea spre geam. De data asta cerul nu mai zambea. Ploua cu lacrimi.
A trantit usa-n urma ei… a plecat definitiv, iar singura ei legatura cu viata, singura cale de a se mai intoarce vreodata - cenusa - a fost si ea spulberata de furtuna de lacrimi de afara.
Scris in
Life on March 10th, 2008 |
Niciun Comentariu »
Ca viata nu e mereu cum ai vrea sa fie o stiu de multa vreme. Da parca m-am saturat sa ma invart in acelasi cerc vicios mereu. Nimeni nu face nimic ca sa-i fie mai bine. Nimeni nu vrea sa invete nimic sau sa isi depaseasca nivelul de cultura. Singurul mod in care vor sa evolueze e doar partea materiala la care se adauga atentia excesiva acordata vestimentatiei si incercarea de a deveni cat mai popular.
Hey oameni buni! Opriti-va! In definitiv nu asta ne defineste ca oameni… ci felul nostru de a fi: tocanita aia formata din suflet si ratiune, ceea ce stim, cum gandim, cum ne exprimam, cum ne comportam intr-o societate.
E adevarat societatea in care traim ne face sa fim limitiati. Poate am impresia asta din cauza faptului ca locuiesc intr-un oras mic care se pare, nu-i in stare sa depaseasca mentalitatea comunista, conservatoare. Aici pentru orice lucru iesit din comun esti judecat. Cel mai dureros e, ca atunci cand vrei sa evoluezi, sa fii cineva, esti deja catalogat drept un ciudat neintegrat sau infumurat! Da stati un pic… opriti-va! Fiecare are dreptul sa-si dezvolte propria modalitate de a gandi nu trebuie sa preia gandirea turmei, fiecare are propriile obiceiuri, tabieturi.
Sunt satula sa mi se spuna ce sa fac. Sau sa mi se spuna cum sa fiu, sau sa ma comport la fel ca restul! Eu nu sunt restul! Sunt EU si atat!
Modul in care ma comport - atat timp cat ii respect pe cei din jur si mai ales manierele acestei societati nu trebuie sa fie un motiv de barfa pentru nimeni. Toti se grabesc sa-mi dea sfaturi, sa ma modeleze sa-mi impuna ceva. Voi chiar nu vedeti ca nu ma intereseaza? Nu vreau sa fiu ca voi, nu vreau sa gandesc ca voi! Refuz sa fac parte din turma! Prefer sa fiu oaia neagra, prefer sa fiu considerata in continuare o ciudata, singuratica, in asteptarea perfectiunii intruchipate decat sa renunt la valorile mele!
Scris in
Life on March 9th, 2008 |
2 Comentarii »
Cred ca am ajuns int-un punct culminant al povestii. Viata mea e un ghiveci cu de toate iar gandurile care mai de care mai diferite, alearga prin capuul meu fara a gasi un punct comun.
Desii sunt intr-un moment de impas, acum e momentul sa iau decizii sa hotarasc ce vreau sa fac in continuare.
Chiar daca viata mea aluneca usor catre prapastie… chiar daca am tendinta sa ma las dominata de resentimente sa fiu ranchiunoasa, chiar daca relatia mea cu cei din jur - parintii colegii prietenii nu e una tocmai amiabila-n momentul acesta, nu-mi voi incalca principiile. Voi continua sa cred ca pentru cineva pe undeva chiar prezint interes, ca cuiva ii trezesc admiratie, ca cineva va fi fascinat intr-un moment din viata de personalitatea mea. Cineva ma va accepta exact asa cum sunt fara a dori sa ma schimb in vreun fel.
In ciuda a tot ce se-ntampla in viata mea in acest moment… sunt convinsa ca am o personalitate bine conturata si o imagine nu foarte proasta in fatza celorlalti.
Scris in
Life on March 2nd, 2008 |
Niciun Comentariu »
Stiu ca nu-ti pasa. Imi dau seama de asta prin gesturile pe care le faci. Incerci sa te abtii, sa te controlezi dar ele, faptele te tradeaza.
Vrei sa o iei incet, sa nu ma doara (cel putin nu atat de tare)… incerci sa-mi spui incetul cu incetul ca ceva nu merge. Chimia dintre noi dispare, se stinge. Dar tu esti un las. Astepti sa fiu eu cea care renunta. Esti incapabil sa spui macar odata adevarul.
Imi dau seama de ceea ce se intampla. E trist ca realizez si ma simt neputincioasa. Ma simt legata d maini. Sunt pusa-n fata faptului fara drept de apel. Fara dreptul la replica. Parca-i prea crud sa fie realitate. Imi pare un scenariu rupt dintr-un film sadic.
Vreau sa renunt. Trebuie sa renunt. Dar ne leaga prea multe. De tine ma leaga amintiri. De fapt orice imi trezeste aminiri cu si despre tine.
N-as vrea sa ma doara. Nu vreau sa renunt asa usor, dar sunt constienta ca odata reaprinsa flacara nu va mai arde la fel.
Asta e legea vietii. Orice inceput are si un sfarsit, care poate fi fericit sau nefericit, in functie de cum ni-l creeam noi.
« Insemnarile anterioare Insemnarile urmatoare »
Imi pare rau ca n-am vrut sa accept provocarea, imi pare rau ca nu te-am acceptat imi pare rau ca v-am pierdut. Stiu ca nu pot schimba nimic… stiu ca puzzle-ul putea sa fie total diferit daca nu alegeam raspunsul negativ de fiecare data. NU NU NU mereu acelasi raspuns rece menit sa-i raneasca pe ceilalti. Raspunsul ala pe care-l daruiam cu cea mai senina fatza dar nu realizam ca nimeni nu isi dorea cadoul asta.